DIPLOMAȚIE în AFRICA – Amb. Simona CORLAN | Interviu de Daniela Baches

Simona Corlan Ioan

Ambasador al Romaniei in Regatul Maroc  

                   

            

1. O intrebare simpla, dar plina de sens pentru cei ce privesc continentul african de departe: ”De ce ati ales Africa?”

Africa mi-a starnit curiozitatea de cand eram copil si visam citind relatari de calatorie si povestile lui Jules Verne. Imi amintesc ca ma uitam fascinata, spre surprinderea parintilor mei, la telejurnal cand erau transmise informatii despre presedinti -cu nume complicate- ai unor tari de pe continent sositi in vizite oficiale la Bucuresti si ma grabeam sa caut in atlasul scolar pentru a fi sigura ca nu ma inselasem localizandu-le pe harta mea imaginata. Studenta fiind la Facultatea de Istorie din Bucuresti, curiozitatea mea s-a transformat intr-o pasiune pe care am incercat sa o folosesc pentru a ma salva de consacrata abordare evenimentiale a trecutului careia nu reuseam sa-i descopar farmecul. Cand in istoriografia romaneasca evenimentul era cheia metodologica, eu am ales instrumentele de lucru ale istoriei mentalitatilor si imaginarului in voga atunci in Occident (Scoala de la Annales atinsese in anii 80 momentele de maxima celebritate). Am intuit ca puteam merge si mai departe cultivandu-mi vechi pasiuni si ca Africa putea sa-mi serveasca cel mai bine ca teren de lucru in care sa aplic noile perspective metodologice. In anul al II-lea de facultate l-am descoperit intamplator pe René Caillié, un calator francez care la inceput de secol XIX a reusit sa traverseze Sahara si sa se si intoarca din Africa Neagra (o adevarata victorie in acele timpuri) pentru a povesti cele traite in locurile din inima continentului ramase inca necunoscute europenilor. Cea mai mare reusita a calatoriei lui Caillie a fost considerata in lumea stiintifica ”descoperirea”  orasului Tombouctou, situat ”undeva” la sud de desertul Sahara, loc pe care aventurierii si oamenii de stiinta din Occident il imaginasera de-a lungul secolelor in nenumarate feluri, dar fara sa-l fi vizitat vreodata. René Caillié a fost primul european care, imbracat in haine arabe si spunand povestea unui tanar musulman ajuns prizonier in mainile strainilor, a reusit sa patrunda in orasul interzis crestinilor si sa-l observe timp de citeva zile pentru ca mai apoi sa-l povesteasca celor de acasa. Aventura francezului calator mi-a stimulat curiozitatea de a sonda profunzimile legendei orasului interzis crestinilor. Am avut sansa ca cercetarile mele empirice sa poata fi aprofundate facand obiectul unei lucrari de master la Paris, in Centrul de Studii africane de la EHESS, sub indrumarea profesorului Elikia M’Bokolo. Subiectul i-a placut mult profesorului M’Bokolo si imediat ce l-a vazut ca prinde contur m-a invitat sa vorbesc despre Tombouctou intr-o emisiune in programul pe care il coordona la RFI, ”Memoria unui continent.”  Prima mea aparitie in spatiul public in calitate de “cercetator al descoperirii  Africii” mi-a dat curaj. Teza de doctorat a avut ca subiect tot Africa, un studiu despre alteritate aplicat pe secolul al XIX-lea considerat unul de pionierat in istoriografia noastra. In anii in care am predat la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti mi-am diversificat cercetarea asupra continentului, iar stagiile stiintifice in institutele si bibliotecile din Franta mi-au dat acces la o bibliografie foarte bogata. Invitatia de a preda un curs optional la Facultatea de relatii internationale m-a provocat sa trec dincolo de sfera mentalitatilor si sa abordez regimurile politice, ideologiile nascute in perioada coloniala si dupa decolonizare si chiar sa abordez subiecte sensibile legate de memorie si constructii identitare.

In 2006, cand ministrul de externe Mihai Razvan Ungureanu- care imi cunostea parcursul si imi citise cartile- mi-a propus sa plec ambasador in Senegal, Mauritania, Mali, Burkina Fasso si Guineea (rezident la Dakar) pentru a incerca sa-i redeschid Romaniei portile aproape inchise spre tarile africane (vechi partenere politice si comerciale) am fost pusa in fata unei provocari cu o importanta greu de imaginat imediat. Imi schimbam meseria si aveam posibilitatea sa traiesc intr-o lume pe care o cunosteam doar din carti (nu fusesem inca intr-o tara africana). La sfarsitul lui octombrie 2006, cand am ajuns pe aeroportul din Dakar, aduceam cu mine tot ce citisem si credeam- fiind mandra de asta- ca stiu/cunosc Africa. In iulie 2011 cand am parasit Dakar-ul nu mai eram deloc sigura pe cele stiute. Timp de aproape cinci ani -in fiecare zi- am mai invatat cate ceva fara a putea spune cu siguranta ca am cunoscut cu adevarat si ca am inteles Africa. De un lucru sunt insa sigura: Africa mi-a ramas pentru totdeauna in suflet si imi este dor in fiecare zi sa ma reintorc. Cred ca Africa m-a ales si pe mine.

2. Cum s-a schimbat Africa de-a lungul carierei dumneavoastra diplomatice in aceasta parte a lumii si cum vedeti evolutia dinamicii continentului in urmatorii ani?

In anii pe care i-am petrecut in Africa de Vest nu am dus lipsa de subiecte de reflexie. Am urmarit desfasurarea de alegeri parlamentare si presidentiale, am vazut declansandu-se conflicte politice, etnice si religioase pentru obtinerea sau pastrarea puterii, care mai apoi s-au transformat in adevarate razboaie civile ce au secatuit tari deja slabite de elite pradatoare. Tarile africane sunt puse in fata a multiple provocari la care raspunsurile intarzie sa se contureze. Evenimentele din ultimul timp din Mali, din Centrafrica sau din RDC dau seama despre slabiciunea institutiilor si a statului natiune in granitele trasate in perioada coloniala si dupa, vorbesc despre un parcurs inca neterminat intre traditie si modernitate si despre crize identitare. Situatia actuala din Mali starneste ingrijorarea si celor mai optimisti analisti politici si specialisti in istoria acestei parti a continentului. Faptul ca trupele franceze au reusit sa scoata Nordul din mainile jihadistilor, ca Natiunile Unite au decis sa trimite forte de mentinere a pacii si ca armata maliana isi va recastiga demnitatea ajutata fiind de specialistii occidentali nu inseamna decat ca batalii au fost castige, dar nu a fost castigat si razboiul. Ce va fi in viitorul imediat (dupa retragerea trupelor franceze) si pe durata medie si lunga? Statul si institutiile sale in multe din tarile africane sunt inca foarte fragile si asta pentru ca modul de raportare este diferit de cel cu care lumea occidentala este obisnuita. Sigur, exista exemple in care alternantele democratice au reusit si institutiile sunt destul de mature ca sa le poata asigura (dovada sunt evenimentele din Senegal din timpul alegerilor prezidentiale din 2012).  O mare parte insa a actualelor state au greutati in a garanta respectarea pluralitatii lingvistice, religioase si culturale a populatiilor lor. Nu in putine cazuri, statul de facto este girat de clanuri si ”statul-trib”sau ”statul -etnie” utilizeaza toate mijloacele legale sau ilegale si limbajul propriu statului-natiune pentru a-si impune propriile interese prin intermediul persoanelor si/sau al familiilor clanice. Pe continent, violenta inegalitatilor sociale exacerbeaza discursul identitar perceput de cele mai multe ori ca singurul mod de ascensiune sociala. Apartenenta la o comunitate religioasa, etnica, culturala cu revendicari proprii este o arma prin care se pot impune si castiga drepturi. Frontierele stabilite in anii ’60 ai secolului trecut odata cu proclamarea statelor nationale si-au gasit in conducatorii politici cei mai aprigi aparatori in conditiile in care miscarile separatiste sunt tot mai puternice si dovedesc ca frontierele artificiale sunt neviabile. Intr-un comunicat din 17 februarie 2012, sefii statelor membre Cedeao (Comunitatea economica a statelor din Africa de Vest) si-au declarat atasamentul pentru garantarea suveranitatii Maliului, care pierduse controlul asupra partii de nord a teritoriului, in conditiile in care cei mai multi dintre ei sunt confruntati cu miscari separatiste si nu au gasit inca solutii pentru ale le rezolva desi ele sunt la fel de vechi ca statul -natiune (spre exemplu Casamance-ul in cadrul Republicii Senegal). Insusi conceptul de stat democratic si de democratie este inteles diferit de ceea ce Occidentul a definit. Africa este in curs de schimbare. In acest moment statele ei isi cauta reperele ca apoi sa poata da si raspunsurile pertinente la problemelor cu care se confrunta de mai bine de 50 de ani.

3. Foarte multe persoane vorbesc despre Africa, ca despre o singura tara; ce au in comun africanii si ce uneste acest continent, respectiv care sunt principalele caracteristici ale diversitatii africane? 

 

Vorbim despre Africa asa cum vorbim despre Europa, despre Asia sau America. Africa este o multitudine de lumi, de istorii, de traditii, de limbi si culturi. O prima delimitare cu care s-a operat a  fost cea geografica: Africa de la Nord si Africa de la Sud de Sahara. O ”impartire” care a facut sa curga multa cerneala, deopotriva pentru a o infirma sau pentru a o justifica. Este sigur ca tarile din Maghreb sunt diferite de cele de pe coasta de vest a continentului. Diferentele sunt multe, dar la fel si asemanarile. Un superficial periplu prin trecutul zonei pe care o numim facand, din nou, apel la geografie -Africa de Vest- ne aduce in fata ochilor regate si imperii cu administratii si economii puternice care s-au succedat in diferitele epoci, incepand din secolele XII, XIII, XIV, de cand ne-au parvenit informatii in europa.  In Africa sub-sahariana in momentul decolonizarii, trei niveluri de articulare identitara (etnic, national, continental) reflectau o realitate multa vreme ignorata. Cautarea solutiilor politice a mers atunci impreuna cu necesitatea redefinirii identitare si cu afirmarea valorilor africane.  Anii 1945-1965 au fost ani de intensa creativitate si constructie ideologica in care s-au cautat raspunsuri la intrebarile cu care viitoarele state independente puteau a fi confruntate. Istoria indepartata si valorile traditionale au fost puternic conotate considerandu-se ca doar prin ele continentul si oamenii lui isi recastigau dreptul la un loc demn in sistemul politic si de civilizatie mondial. Au fost cautate elementele care sa dea coerenta ansamblului si in acelasi timp sa individualizeze in interiorul lui. Conceptul de ”personalitate africana” definit in primii ani ai secolului XX de Edward Blyden, fondatorul bisericii protestante din Nigeria, a avut si varianta sa franceza. Elementele considerate a fi capabile de a asigura coeziunea africana- rasa si sistemul de valori- se vor contopi intr-un concept nou – négritude– ai carui teoreticieni au fost Léopold Sédar Senghor si Aimé Cesaire. Definitia negritudinii preferata de Senghor si Césaire exalta, pe de o parte, simpla recunoastere a faptului de a fi Negru si asumarea acestui destin, a istoriei si culturii si, pe de alta, un ansamblu de valori economice, politice, intelectuale, morale, artistice si sociale proprii popoarelor din Africa si minoritatii negre de pretutindeni. S-au scris biblioteci intregi pe teme identitare si exemplele pot fi multe.

4. Cand ne gandim la relatiile romano-africane, ne vine in minte imediat politica externa a Romaniei dinainte de ’89; politica externa a Romaniei in Africa din perioada comunista a stat sub semnul unui context complex determinat de bipolarism, decolonizare si incercarea de neutralitate a multor tari africane, relatiile personale privilegiate ale lui Nicolae Ceausescu cu lideri africani. Astazi se vorbeste despre un sistem international care se construieste pe relatii inter-polarizate intre state; cum vedeti in acest nou context care se prefigureaza relatiile dintre Romania si tarile africane?

România a contribuit in nenumarate chipuri la dezvoltarea nou constituitelor state ale Africii din anii care au urmat declararii independentei  lor (anii 60-70 ai secolului al XX-lea). Proiectele de electrificare, constructiille portuare, sistemele de irigatii, inginerii care au lucrat pentru a pune in functiune fabrici si mai ales specialistii formati in centrele universitare de la noi sunt doar cateva exemple intre multe altele pe care le poate da orice cetatean dintr-o tara de pe continent cand se pronunta cuvantul Romania. In ministere, in universitati, in cabinetele de arhitectura sau in birourile de inginerie, peste tot pe unde am pasit am fost salutata si in limba romana. Am trait momente cu adevarat emotionante cand datorita consulatelor noastre onorifice am putut intalni fosti studenti in Romania. Mi-au pus intrebari despre locuri din Bucuresti, Iasi, Cluj sau Timisoara pe care le uitasem, mi-au cantat cantece populare romanesti si mi-au spus bancurile care au circulat in anii tineretii lor. Si toate astea in limba mea care redevenise pentru acel moment si limba lor. In Maroc, peste tot pe unde merg, intalnesc pe cineva care a avut la un moment dat un profesor roman si amintirile despre el vin intotdeauna prin cuvinte de lauda. Dispunem in ţările Africii de un capital rezidual de incredere si de simpatie inca foarte important pe care putem construi si relansa uitatele relaţii politice, economice şi culturale. Putem inca sa le oferim expertiza noastra valorizandu-ne pozitia pe care am dobandit-o in anii din urma ca tara membra a UE, NATO si mai ales ca tara francofona. Apartenenta noastra la Francofonie este o cheie pe care din pacate nu reusim (sau nu stim) cum sa o folosim. Am vorbit de generatiile formate in anii 60-70; acesti oameni nu vor mai fi pentru multa vreme in structuri decizionale, cei care le vor urma sunt formati mai ales in Franta, Canada si SUA, iar cei tineri in China, Turcia sau in tarile Golfului. Cei mai multi dintre ei stiu ca Romania exista pentru ca au auzit despre Hagi si pe Mutu, dar nu mai stiu ca porturile si centralele electrice sunt construite de ingineri romani sau ca un unchi indepartat din familie a avut sansa sa studieze doar pentru ca statul roman i-a oferit o bursa. Romania mai are un cuvant de spus pe continentul african, dar depinde de noi cand si cum il vom pronunta. In acest moment, eu cred ca este nevoie primul rand de vointa politica si de sprijin din partea factorilor de decizie pentru a scrie un alt capitol al cooperarii.

5. Dupa Asia avenit randul Africii emergente si a actorilor africani emergenti. Cum poate Romania sustine acest impact pozitiv si oportunitatile ivite in cadrul relatiilor dintre Uniunea Europeana si Africa.

 

Romania a participat cu mare interes si cu o abordare pragmatica si constructiva la sommet-ul UE-Africa de la Lisabona, sustinand adoptarea documentelor acestuia care proiecteaza o relatie euro-africana strategica si solida. Pentru inceput, tara noastra s-a concentrat pe latura educationala, pe oferirea de burse, pe participarea la diverse programme de formare a cadrelor si pe contributia proprie la asistenta pentru dezvoltare. Sunt sectoare importante in care Romania detine propria expertiza si capacitate de actiune pe continentul african pe care ar trebui sa le punem in valoare.
Recistigarea singuri a pietelor africane este acum grea, poate chiar imposibila. Concurenta este acerba si sunt mari comparii din China, India, Brazilia care au castigat deja locuri importante in competitie. Nu trebuie subestimata nici forta si nici determinarea societatilor economice din fostele metropole (unele dintre ele nu au lasat niciodata locul liber). Companii mari romanesti cu proiecte clare, cu forta financiara si cu determinare pot sa isi faca loc si sa si castige investind in tarile din Africa (Grupul Tender este un exemplu), dar mai inainte de a porni spre continent trebuie sa isi schimbe mentalitatile, sa se informeze temeinic si sa incerce sa inteleaga o lume care nu functioneaza dupa regulile noastre de acasa. Capitalul de incredere de care inca mai dispunem ne poate ajuta, dar nu este suficient. Avem nevoie si de o strategie a noastra.